Cât despre activitatea mea profesională, încep cu locurile în care am lucrat. Am absolvit, ca șef de promoție, Universitatea Agronomică din Cluj (Kolozsvár) în 1949. Atunci s-a înființat acolo secția maghiară. Lucrarea de licență am scris-o la mașini agricole și am solicitat postul de asistent la catedra de mecanică cu predare în limba maghiară. Profesorul, Béla Lám, era un specialist excelent și totodată scriitor, autorul cărții de mare succes Körön kívül (În afara cercului). Cândva fusese logodnicul lui Csinszka, viitoarea soție a lui Ady. Cum până atunci nu se ocupase de mașini agricole, m-a rugat să scriu eu cursul de specialitate. L-am scris. Până să-l termin, am fost înștiințat de la București că, din cauza originii mele sociale nesănătoase, nu pot preda în învățământul superior. Așa am ajuns la Diosig (Bihardiószeg), la școala profesională de viticultură cu predare în limba maghiară, înființată atunci, împreună cu un coleg de an, și el vlăstar de moșieri. În școlile profesionale, din lipsă de cadre didactice, erau tolerați și cei cu origine socială nesănătoasă. Puteam alege între două materii de bază: viticultura sau vinificația. Amândoi am fi predat mai bucuroși viticultura, ni se părea mai ușoară. Am tras la sorți cu o monedă cine ce primește. Colegul meu a fost mai norocos, mie mi-a revenit vinificația. Nu am regretat niciodată. Este adevărat că a trebuit să învăț enorm de multă chimie, microbiologie și tehnologie, dar nicio altă ramură horticolă nu oferă atâtea posibilități de creație și atâtea satisfacții ca vinificația.
La Diosig am înființat un laborator oenologic și am făcut experimente de stabilizare a vinului, de exemplu cu limpezirea cu ferocianură de potasiu (cleirea albastră), rar folosită pe atunci. Munca mea a atras atenția inspectorului ministerului și, drept urmare, în toamna lui 1953 am fost transferat la renumitul Liceu Horticol din Ciumbrud (Csombord). Cu mine a venit și soția mea, originară din Cluj, care, cum am amintit, a predat un an limba și literatura maghiară, apoi a lucrat ca contabilă la școală.
La Ciumbrud am lucrat până în 1986; a fost perioada cea mai rodnică a vieții mele. Am pus vinificația de la Ciumbrud pe baze noi. În locul vinurilor tradiționale, supramaturate, străine de gustul modern, am făcut vinuri cu arome de fructe, cu maturare reductivă sau semioxidativă. Am câștigat medalii la numeroase concursuri regionale, naționale și internaționale. Numai la concursurile internaționale de vinuri din străinătate am obținut 5 medalii de aur și 17 de argint, iar pe lângă acestea, la concursul organizat în 1972 la Budapesta de Oficiul Internațional al Viei și Vinului, am obținut cu vinul Plébános o mare medalie de aur.
Am introdus și inovații în producție, de pildă producerea de vițe altoite parafinate, fără biloane.
Între timp am intrat în comisia națională de degustare a vinurilor. Această comisie alegea, dintre câteva sute dintre cele mai bune vinuri ale țării, cele aproximativ patruzeci și cinci care reprezentau România la concursurile de vinuri din străinătate. Membrii ei erau câte un vinificator de vârf de la cele trei institute de cercetare, de la întreprinderea de stat a vinului și de la gospodăriile agricole de stat, precum și un reprezentant de seamă al învățământului. Acesta din urmă era renumitul profesor al Universității de Horticultură din București, D. Bernaz, pe care studenții îl numeau doar „mareșalul”. Adesea și el însuși se numea așa. După ce mareșalul, invocând vârsta, a renunțat la locul din comisia națională de degustare, la minister au început să se întrebe cine să-i urmeze din partea învățământului. Cineva și-a amintit că la Ciumbrud este un vinificator tânăr, care cu vinurile lui obținuse deja numeroase medalii de aur. Așa am ajuns printre „monștrii sacri” ai vinificației. Ce am învățat acolo a valorat cât două universități. Mi-am dat seama că vinurile albe le apreciez destul de bine, dar pe cele roșii nu. De aceea am mers la Valea Călugărească, la Institutul de Cercetări pentru Viticultură și Vinificație de acolo, al cărui director era Gyula László. Acolo, în vinotecă, în două zile m-am format în ale vinurilor roșii. De altfel, cu Gyula László și cu directorul meu de la Ciumbrud, Sándor Mezei, am publicat în 1963 o Borászat (Oenologie) în limba maghiară, de peste patru sute de pagini, care era atunci cea mai modernă carte de specialitate oenologică din spațiul de limbă maghiară. Mai târziu Gyula László s-a mutat în Africa de Sud, unde, ca unul dintre conducătorii unei mari companii, era socotit cel mai bun vinificator de acolo.
Specialiștii „echipei de aur” de la Ciumbrud au publicat în 1957 și o Szőlőtermesztés (Viticultură) bogat ilustrată, de peste trei sute de pagini, al cărei coautor am fost. Pe lângă cele de mai sus, am mai fost coautor sau autor unic a încă șapte cărți de specialitate și volume de eseuri despre vin. Dintre acestea se remarcă marea monografie Jó boroknak szép hazája, Erdély (Transilvania, frumoasa patrie a vinurilor bune), la care am lucrat treizeci de ani, am străbătut toate podgoriile Transilvaniei, am adunat date, și care a apărut la editura Mezőgazda din Ungaria. Pentru această carte am fost distins în 2003 cu titlul de „autorul anului” în literatura agricolă. Întrucât lucrarea mea cuprinde și numeroase date istorice și etnografice, după Magyar Nemzet această carte ar trebui să se afle în biblioteca fiecărei familii de intelectuali maghiari.
Am amintit că am devenit iubitor de vin roșu. Mi-am propus să creez soiul de vin roșu al Transilvaniei, pentru că aici soiurile mondiale cunoscute nu dădeau calitatea potrivită. În 1957 am început hibridările sexuate. Din ele s-au născut Amurg (Alkony), omologat de stat, și Herkules, nespus de bogat în materie colorantă și cu gust de fructe. Tot așa a apărut, de altfel, și Nauszikaa, cu boabe albe, care prin parfumul ei de floare de soc le întrece și pe cele mai bune tămâioase. După unul dintre conducătorii Academiei Maghiare a Vinului, dacă aș fi creat doar Herkules și Nauszikaa, și tot nu aș fi trăit degeaba.
Nu enumăr toate experimentele și studiile mele, pentru că l-ar plictisi pe cititor. Mai amintesc totuși că teza de doctorat am scris-o despre producerea în țară a vinului de Xeres (Sherry), tehnologie pe care am elaborat-o eu. Acest vin licoros, maturat sub voal de drojdii, este una dintre faimele Spaniei. Acolo însă se formează de la sine, spontan, pe când la noi cere o tehnologie specială. Vinul produs de mine și la scară industrială a fost omologat de stat. N-am predat doar la Ciumbrud, ci și la diferite universități. A fost pentru mine o satisfacție deosebită că acolo unde în 1949 nu primisem post, la Secția de Horticultură a Universității Agronomice din Cluj, am pus în 1981, ca lector, bazele catedrei și laboratorului de oenologie. Și asta deși nu eram membru de partid. Între 1995 și 2005 am fost profesor consultant la extensia din Miercurea Nirajului (Nyárádszereda) a Universității Corvinus din Budapesta, iar între 2005 și 2007 am predat oenologie, ca lector asociat, la secția de horticultură din Târgu Mureș (Marosvásárhely) a Universității Sapientia. Anii de la Miercurea Nirajului și de la Târgu Mureș, legăturile rodnice cu studenții, sunt printre cele mai frumoase amintiri ale mele.
Cât despre activitatea mea literară, rădăcinile ei trebuie căutate în anii de la Diosig. Acolo funcționa o trupă de amatori foarte talentată; am regizat mai multe spectacole care s-au bucurat de succes la public și am și jucat în ele. Când am ajuns la Ciumbrud, posibilitatea teatrului de amatori a dispărut, adică, din cauza greutăților de transport de atunci, n-am putut pune în scenă decât o singură piesă, la Aiud (Enyed). Îmi lipsea scena, sau posibilitatea de a mă exprima prin literatură. S-a întâmplat ca într-o zi de la începutul lui martie, când soția mea era la Cluj la părinții ei, din cauza zăpezii care se topea, să prindă glas burlanul. Muzica lui m-a îndemnat să scriu primul vers. Seara, când a venit soția mea, i l-am arătat. Nu e chiar așa de rău, a spus. Și mai târziu ea a fost primul meu critic. După aceea, redacția revistei Utunk a organizat la Ciumbrud o întâlnire între scriitori și cititori. La sfârșit i-au rugat, în primul rând pe elevi, să trimită revistei încercările lor literare. Eu am trimis două poezii. Socotesc simbolic faptul că în numărul din 15 martie, cu fotografia statuii lui Sándor Petőfi pe prima pagină, la rubrica „Tinerii” a apărut una dintre poeziile mele. Cu ocazia următorului drum la Cluj am mers la redacția Utunk. Jenő Kiss, pe care îl socotesc unul dintre nașii mei literari, redactorul rubricii de poezie, mi-a spus că vede în scrierile mele ghearele leului, dar să nu amestec iambii cu troheii. Atunci, acasă, am rumegat de la cap la coadă Poetica lui Riedl, fiindcă orice artă își are partea ei de meșteșug.
Dar la Utunk multă vreme nu mi-a mai apărut nicio poezie nouă. Atunci m-am adresat responsabilului de rubrică de la Igaz Szó, Ferenc Szemlér. El a devenit al doilea meu naș literar. După părerea lui, comparațiile îmi supraîncărcau poeziile. Avea dreptate. Mai târziu mi-au apărut poezii și în Utunk, și în Igaz Szó. După analiști, ele se caracterizau prin bogăția imaginilor, ceea ce nu e de mirare, pentru că la locul meu de trai mă inspirau în primul rând frumusețile naturii. Am aparținut primei generații Forrás.
Una peste alta, opera mea poetică a văzut lumina tiparului în două volume de poezii pentru copii și în alte patru volume de versuri.
Activității mele literare îi aparține, pe lângă poezie, și dramaturgia.
Cum a început? István Komzsik, care fusese o scurtă vreme student la actorie, a ajuns profesor în apropiere, la Beța (Magyarbece). M-a vizitat și mi-a propus să scriem o piesă. Așa s-a născut comedia A fül (Urechea), o satiră a gospodăriei colective. Teatrul din Târgu Mureș a jucat-o de peste o sută cincizeci de ori, în excelenta regie a lui András Hunyadi. Când János Kemény a fost vizitat de fiica lui, care trăia la Szeged, și ea a vrut să meargă la teatru, Kemény a dus-o la un spectacol cu A fül. Patkánysíp (Fluierul pentru șobolani) a fost prezentată la jubileul de douăzeci de ani al teatrului maghiar din Timișoara, versiunea dramatizată a romanului Özvegy és lánya (Văduva și fiica ei) de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, iar comedia Édes méreg (Otravă dulce) de teatrul din Sfântu Gheorghe (Sepsiszentgyörgy), în regia lui Attila Seprődi Kiss. Dar nu există în Transilvania teatru maghiar unde să nu fi avut o premieră sau o premieră absolută. Cele două roluri principale ale dramei Önarckép lilában (Autoportret în liliachiu) au fost jucate la Oradea (Nagyvárad) de Vilmos Varga și Ildikó Kis Törek. Această piesă a fost prezentată sub titlul Front atmosferic, în traducerea lui Gelu Păteanu, de Teatrul Giulești din București, în sala Majestic din centrul orașului.
Am scris și teatru radiofonic. A bohóc és a halál (Clovnul și moartea) a fost transmisă de Radio Cluj.
Patkánysíp, Özvegy és lánya și Édes méreg au apărut în volum la editura Erdélyi Gondolat.
În ultimii trei ani am mai scris o piesă radiofonică, A boldogságos Szűz (Preafericita Fecioară), publicată de curând în Erdélyi toll, apoi basmul muzical Ilonavár (Cetatea Ilonei), drama Üllő és kalapács között (Între nicovală și ciocan), care înfățișează viața lui Fráter György, precum și comedia în versuri Borünnep Thébában (Sărbătoarea vinului la Teba). Ultimele trei nu au apărut în tipar și nu au fost încă puse în scenă.
Am avut parte și de recunoaștere. Am obținut titlul de profesor fruntaș, apoi gradul de profesor emerit, ca publicist distincția „Pana de Aur” a Asociației Naționale a Ziariștilor Maghiari, premiul pentru întreaga activitate al Academiei Maghiare a Vinului și al Asociației Culturale Maghiare, dar o bucurie deosebită mi-a adus Crucea de Cavaler a Ordinului de Merit al Republicii Ungare, primită în 2009.