… m-a înzestrat cu o cultură de înalt nivel și m-a deprins cu cinstea și hărnicia.
Directorul nostru era Lajos Tóth, iar dirigintele nostru, Péter Aubermann. Dintre profesorii laici, mi-l amintesc cu recunoștință pe unul dintre preferații noștri, Eugen Cuteanu, de la care am primit o temeinică cultură muzicală. Tot aproape la nivel universitar ne preda psihologia și filosofia Ioan Mesarosiu (mai târziu profesor universitar la Cluj, Kolozsvár). Cunoștințele de filosofie mi-au folosit mult mai târziu la Universitatea Bolyai. Limba și literatura maghiară ne-o preda profesorul piarist Lajos Csopoti, om de mare cultură, dar îndrumări excelente ne-a dat și domnul profesor Aurel Nagy, care, fiind pensionat pe caz de boală, ne primea în camera lui. Acolo s-a format un cerc literar ocazional, unde ne citeam primele încercări literare. „Orgi” ne judeca binevoitor, cu un umor minunat, primele scrieri; pentru un călugăr, avea o gândire destul de revoluționară.
Limba română ne-o preda Károly Mertz, foarte exigent. (La bacalaureat am luat 10 la română, ceea ce cerea o ortografie perfectă.) Domnul profesor Mertz era pe atunci superiorul casei; dimineața oficia slujba în capela casei călugărești, unde ministram adesea și ne împărtășeam.
Viața de internat se desfășura după un program strict. Viața elevilor interni era supravegheată de doi prefecți; în vremea mea, acești preoți-profesori erau István Erdélyi și András Komlósi, care nu locuiau în clauzura casei călugărești, ci în internat, la etajul de deasupra. István Erdélyi era un pedagog excelent, dar uneori împărțea și palme în stilul lui Makarenko, cu atâta putere încât elevii l-au poreclit „Taurul”. Munca prefecților era ajutată, în timpul silențiumurilor (orele de studiu), de ductori numiți dintre elevi. Câte un ductor îi supraveghea pe gimnaziști, respectiv pe cei din clasele mari, în două săli separate, dar legate printr-o ușă. La sfârșitul silențiumului de seară, lecțiile celor mici erau ascultate în grupuri mai mici de cei mari, iar cine nu răspundea cel puțin de nota de trecere mai învăța o oră înainte de culcare.
Educației religioase îi slujeau din plin nu numai orele de religie, participarea la liturghii și spiritul școlii, ci și exercițiile spirituale anuale și cercul de autoinstruire de duminică al Congregației Mariane.
După principiul „minte sănătoasă în corp sănătos”, atletismul și gimnastica aveau un rol important în școala piaristă. Nu întâmplător, dintre elevii ei au ieșit mai târziu campioni naționali la săritura cu prăjina, la săritura în înălțime și la alergare de viteză. Eu însumi am fost atlet activ, cu participare la concursuri, în anii de universitate.
Merită amintit în mod deosebit corul bisericii școlii, al cărui nivel se putea măsura cu „Wiener Sängerknaben”. În primii mei ani de școală, corul era condus de Dezső Braun (Dézi), de neuitată amintire, care era totodată dirijorul corului catedralei episcopale (Domul). Ne-a dus și pe noi acolo să cântăm ca oaspeți, iar o dată am cântat și în biserica mare din Arad. Pe vremea lui cântam solo de sopran. Organistul, excelent, era Ottó Nowy. După moartea lui Dézi, corul bisericii a fost dirijat de profesorul piarist Lajos Blédy.
Din clasa noastră au ieșit mai mulți oameni de renume; e de ajuns să-i amintesc pe György Kurtág, compozitorul cu faimă mondială, și pe profesorul universitar dr. József Appeltauer, care a absolvit Politehnica din Timișoara „magna cum laude” și a cărui activitate am prezentat-o în volumul despre foștii elevi apărut în Germania. Cu Jóska am legat o prietenie aproape frățească: la piariști am stat patru ani în aceeași bancă, iar în primul meu an de universitate, după ce rușii au jefuit gospodăria tatălui meu, părinții lui mi-au dat gratuit locuință și masă. Jóska mi-a fost mai târziu (în 1949) naș de cununie.
Rușii au trecut prin Ceavoș (Csávos) în toamna lui 1944, au distrus o bună parte din mobilierul castelului și au luat din gospodărie tot ce se putea lua. Familia mea s-a refugiat în casa paznicului de dig de la marginea moșiei; ca să nu rămână casa fără stăpân, am rămas singur acasă și îmi adunam resturile de mâncare de pe grămada de gunoi.
În 1944 am dat examen de admitere la Universitatea Agronomică din Timișoara (Temesvár) pentru că astfel nu trebuia să mă înrolez în armată, universitatea fiind militarizată. Pe lângă cursuri, primeam o zi pe săptămână instrucție militară. În 1945, Agronomia s-a mutat înapoi la Cluj, de unde ajunsese la Timișoara în urma Dictatului de la Viena. I-am urmat acolo pe renumiții mei profesori și în 1949 am obținut, ca șef de promoție, diploma de inginer agronom. Între timp, în paralel, am urmat prin corespondență patru ani la Facultatea de Științe Economice a Universității Bolyai, iar în anul meu de stagiu, la Timișoara, un an la secția de canto a Conservatorului.
Pe părinții mei și pe sora mea, comuniștii i-au deportat în noaptea de 2 martie 1949 la Craiova, permițându-le să ia o singură valiză, și le-au stabilit acolo domiciliu obligatoriu. Cum fratele meu și cu mine nu eram la Ceavoș din cauza studiilor, pe noi nu ne-au ridicat. Curtea de la Ceavoș a fost preluată de grăniceri, copacii parcului au fost tăiați, iar castelul și celelalte clădiri au fost dărâmate, încât nu li se mai vede nici urma. După revoluția din Ungaria, în 1956, tatăl meu a fost închis cinci ani pe baza unor acuzații născocite.
În toamna lui 1949 m-am căsătorit: am luat-o de soție pe Magda Schilling, fiica unui fost notar public regal din Cluj, cu care ne-am mutat la primul meu loc de muncă, la Diosig (Bihardiószeg). Amândoi am predat la școala profesională din Diosig, iar din câștigul nostru i-am sprijinit pe părinții mei și pe fratele meu, care era încă licean. Am avut doi copii: în 1952 Mária, care, ca profesoară de franceză și maghiară, a predat până la pensionare la Colegiul Bethlen din Aiud (Nagyenyed), și în 1953 György, care a absolvit biologia, dar a devenit vinificator și ani de zile a condus laboratorul fabricii de vin spumant din Șimleu Silvaniei (Szilágysomlyó). Astăzi este membru al Academiei Maghiare a Vinului.
Așa cum am amintit, m-am născut în luna Gemenilor; activitatea mea este marcată de dualitate, am încercat să slujesc deopotrivă știința și literatura.
